Poveste din tren

Tocmai m-am întors dintr-un weekend foarte scurt la țară. E sfârșit de decembrie și nevoie nu mai ai să-ți spun ce am făcut acolo. Vreau în schimb să-ți spun o poveste din tren.

Am plecat din Sibiu cu personalul de ora 16:00, aglomerat ca întotdeauna, știind că în doar câteva stații va rămâne aproape gol. Expresia încet, dar sigur” s-a născut în aceste trenuri. Este însă ceva în legănatul lui lent, acompaniat de scârțăituri ritmice ce m-a făcut mereu să mă simt în siguranță. Pentru 150 km câți am eu de parcurs, primesc aproximativ 5 ore de reflexie asupra frumuseților naturii, meditație, reverie și ocazia de a asculta oameni foarte interesanți.

Nu știu dacă înconjurați de toată tehnologia mai avem timp să ne plictisim. Mie mi se întâmplă din ce în ce mai rar. Cred că nu ar trebui să ne fie teamă de a sta din când în când doar cu mintea noastră și să visăm la aventuri de basm, ca atunci când eram copii. Și cumva în tren, mă întorc în acel timp al copilăriei în care mă pun în locul eroilor despre care citesc și le trăiesc viețile și salvez lumea.

De data asta a fost ceva mai special pentru că nu am învățat doar despre alții am învățat și despre mine.

Mai aveam puțin peste o oră și ajungeam la destinație când un grup de copii de vârste diferite, de la 14 până la 18-19 ani s-a urcat în grabă. Mi-au atras atenția văzându-i cum se îmbrâncesc pe culoar și cum puși pe șotii erau indeciși dacă să dea buzna sau nu în compartimentul în care eram doar eu și sora mea.

Deși nu puteam vedea, restul vagonului era aproape gol cum am aflat mai târziu. În compartiment în același fel dezorganizat și–au făcut loc vreo 6 dintre ei râzând zgomotos și repetând glume doar de ei înțelese.

Pentru o clipă, când i-am văzut m-am gândit că e posibil să ne facă probleme. Am ales să le zâmbesc și să le permit să se așeze lângă noi pentru că eram în căutare de aveturi. I-am șocat puțin cu abordarea asta și după ce i-am salutat și le-am propus să ne cunoaștem puțin dacă tot călătorim împreună au căzut în tăcere cu toții.

Discuția a fost condusă de o fată care era la liceu și voia să se facă bucătar. Mai erau trei fete în clasa a 8-a și doi băieți care renunțaseră la școală. Eram cu toții într-o dispoziție foarte bună și după ce au aflat și cu ce mă ocup eu au vrut inevitabil să-i învăț niște jocuri. Primul care mi-a venit în minte era un joc care îi amuză foarte mult pe copii și este potrivit în grupuri mai mari, dar nu-l puteam juca în tren pentru că aveam nevoie de spațiu.

Apoi m-am gândit la Story Cubes sau cuburi de poveste Era perfect. Tot ce aveam nevoie era imaginația noastră și evident jocul. Mi-am propus atunci să fie primul lucru pe care îl pun în bagaj data viitoare când am să plec undeva.

Puțin dezamăgită de mine că nu vin cu nimic nou am propus să jucăm Fazan. Surpriză! Nu-l știau decât 2 dintre ei. Am jucat 2 ture și s-au plictisit.

Mai știi și alt joc?” Eu, panicată, scormoneam prin minte. „Da! Tot suntem în tren, hai să jucăm Valiza”. Curând după asta au trebui să coboare și nu au ajuns să mai întrebe și de al treilea joc, care ar fi fost Cutiuța muzicală”.

Ce am învățat despre mine din această întâmplare? Că pot să fiu în continuare, eu cea visătoare; că am ieșit din facultate cu lucruri pe care nu știam că le-am învățat și te poți descurca și cu cei mai gălăgioși copii fără să țipi, doar cu un zâmbet și curiozitate.

Mi-ar plăcea să știu cum ai făcut tu față călătoriilor lungi și plictisitoare și ce îți place să te joci în tren sau în autobuz, când aștepți să treacă timpul.

PS. Voi reveni cu detalii legate de regulile jocurilor de mai sus și mai ales ale celui de-al treilea.

Ultimele articole

Înscrie-te pentru a primi cele mai inspirate materiale despre învățare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

//]]>